Din ciclul e şi ei oameni

 

http://www.ziua.ro/news.php?data=2009-11-20&id=45411

 

Să bem beutură cu gura

Mititelu interpolă interlopi în galerie

Marţi, în Ediţie Specială, Eugen Neagoe mai-mai să cadă în genunchi în faţa cititorilor – să vină pe stadion la meciul cu CFR. Mititelu tot aşa, să ajutăm viitoarea echipă FC Drobeta, că e meci în Cupă, că e greu, că câr, că mâr. Mă, şi acum lume veni la meci, şi multă, cam cât fu la ăla cu Dinamo. Însă Adrian nu se mulţumi cu atât, vru şi mai multă şi nu-şi dori ca derbedeii ăia din peluza de sub tabelă să-i zică iar cuvinte care încep cu „mui“ şi „sug“. Aşa că se gândi el să îmbine utilul cu plăcutul, şi vedeţi imediat ce suporteri inimoşi aduse pe stadion.

Adrian cel cu pupilele sensibile se află de mult timp în conflict cu suporterii de la cele două peluze ale stadionului „Oblemenco“. Ăştia îi strigă că dădu meciurile cu Vaslui şi Steaua, că-i vându pe Bornescu şi Ionescu la rivalele de moarte, cam tot ce făcuseră Neţoiu şi Staicu, numai că Mititelu mai şi mută echipă la Severin, reuşind să le dea jet finanţatorilor de dinainte. Aşa… Să revenim la meciul cu frânarii din Kolosvaros!

Cei mai suporteri dintre bagabonţi

Probabil inspirându-se din opera războinicului luminii, care foloseşte soldaţi întunecaţi la faţă, Adrian al nostru se gândi el ce se gândi şi făcu la fel ca al său idol. Un grup de 20 de oameni (nu suporteri) ajunseră la meci cu o jumătate de oră înainte de început, fideli, nu aşa… Ultraşii, ăia care se duelează de la distanţă cu Mititelu şi, la Timişoara, şi corp la corp, îi găsiră pe ăştia 20 în peluză chitiţi pe treabă. Aceşti domni întunecaţi la obraz fură foarte împăciuitori şi ce le ziseră ultraşilor? Să încurajeze şi ei echipa, să nu îl mai înjure pe Mititelu, ca să fie bine, mânca-ţi-aş, şi pentru unii şi pentru alţii. Dintre grupul de împătimiţi după culorile alb şi albastru reţinem nickname-uri sugestive ca Nisipaşu, Fibră, Pereanu şi Şarpe.

Făcu Mititelu rost de bani, îşi permite să plătească interlopii

 

Ultraşii nu acceptară propunerea celor numiţi mai înainte, chiar dacă inimoşii se strâmbau a „Futu-vă-n gură, vă omorâm!“. Strigăturile galeriei începură timid, fără blesteme la adresa celui care mută echipă la piciorul podului lui Apolodor. Apoi, na, le mai scăpă şi câte un „Muie, Mititelu!“, şi muia nu le pică bine celor 20 care plânseră la moartea lui Caiac. Ei se sfătuiră, mări se vorbiră cu răzvrătiţii şi ajunseră la un consens în urma căruia ultraşii îşi luară fularele şi tălpăşiţa, lăsându-i pe interlopi să încurajeze echipa. Ăştia o făcură aşa de bine, încât văzurăţi şi voi cât se termină meciul. Bine, aici o parte din vină aparţinându-le şi ologilor de pe teren.

Mafia din peluză i se urcă la cap

La finalul meciului, Miti fu foarte supărat, dar nu pe împiedicaţii în chiloţi şi tricouri, nici pe ăia care îl înjuraseră, de data asta mai puţin, ci pe arbitru, arbitru care dăduse roşu unui negru din Ardeal în minutul 20. După meci, titlu mare în Ediţie Specială: „Suprimaţi de mafie“. Dacă nu citeam articolul beştelitor de arbitri şi clujeni, credeam că titlul fu dat de revoltaţii din Peluza Sud.

Mafia Dragomiroiu

WWW.REPUBLICAOLTENIA.RO

Ajungeam turnător dacă nu venea Revoluţia

Îmi aduc aminte perfect de o fază din fragedă copilărie. Bine, îmi amintesc de vreo trei, dar azi rămân la una.

Făceam căchiţa la oliţă (asta să vedeţi cât de mic eram), şi nu eram acasă, ajunsesem nu ştiu cum să mă cac în casă la nişte rude. Neamurile, deşi o duceau bine de atunci, nu aveau hârtie igienică sau n-au vrut s-o irosească pe curul meu finuţ. Aşa că maică-mea a rupt o coală dintr-un manual de abecedar al unei verişoare şi a mototolit-o punându-i gând rău, adică să mi-o vâre între bucuţe pentru îndepărtarea resturilor nedepozitate în vasul din plastic. Însă, eu, băiat vigilent de atunci, am oprit-o impunător pe cea care mi-a dat viaţă strigând cât mă ţinea gura plină cu dinţi de lapte: “Nu mă stielg eu cu Ceaucecu!”.

Ochiul meu căprui şi ager văzuse că doamna Radu rupsese prima pagină de după copertă din carte, exact aia cu portertul photoshop-uit al viitorului ciuruit.

Acum s-au mai schimbat lucrurile…

Cine are imprimantă?

Am întâlnit şi olteni talentaţi

O mică feliuţă

www.bodyhater.blogspot.com

Mititelu sapă mafia altuia şi cade singur în ea

Adiţă, zis şi Prost Şezând, s-a gândit în noaptea de marţi spre miercuri cum să devină cel mai retardat, penal, manelist, inapt, retard, cretin, puroi uman din ţară. Şi-a reuşit.

Prima măsură: Trimise protipendada interlopiei craiovene în Peluza Sud să se facă la ăia de acolo să nu-l mai înjure. Ameninţaţii îl înjurară de două ori şi plecară acasă. Foarte bine!

A doua măsură: Se făcu foc pe arbitrul Tudor că îi anulă un gol valabil după ce eliminase un clujean de culoarea unui kenyan pentru o palmă pe care n-o prea dăduse unui oltenaş.

A treia măsură: Se făcu foc şi pe clujeni că plătesc arbitrii. Cred că îi era necaz că ăia aveau bani pentru Tudor şi el doar pentru interlopi.

A patra măsură: Dădu comandă de titlu în Ediţie “Suprimaţi de mafie”. El care apelase la mafioţii autohtoni.

A cincea măsură: Ceru rejucarea meciului.

Faceţi pariu că mafia n-o să fie de acord cu rejucarea?

Ploua infernal şi noi ne feream de locomotivă

Urăsc oamenii ăia care, după ce se petrece neprevăzutul, spun nostradamic “A, păi mi s-a părut mie că aşa şi pe dincolo…”. Urându-mă şi pe mine, pot să spun că mă aşteptam să vină ploaia de locomotive şi vagoane lângă liniile ferate înainte de prima aversă.

Mergând cu trenul pe cărările ferate ale patriei, e imposibil să nu vedeţi că ăla care trece ca un şarpe lung se comportă şi arată ca bătrâna Dacia 1300 a părinţilor care are toba prinsă cu sârmă oţelită, radiatorul lipit cu plumb de la undiţă şi merge şi cu votcă Săniuţa. I-aţi văzut pe ăia în halate albastre cum bat cu ciocanele în roţi de parcă ar număra băşinile concubinei după o oală de fasole scăzută. Zicea un şofer din ăsta de tren nu ştiu unde că semafoarele de pe linii nu mai există, le fură ţiganii, aşa că se opresc când îi sună şeful gării spre care se îndreaptă. Dacă le fură şi ăstora ţiganii cablul de telefon, staţia sau mobilul? Ăştia cum mai conduc? E ca şi cum ai merge pe constrasens într-un trabant fără faruri şi pe autostradă.

Acum v-aţi aştepta să urmeze o poliloghie despre cum am văzut eu documentare cu trenurile din Franţa şi cum sunt ele verificate cu lupa după fiecare călătorie. Însă nu, şi eu port o mare vină pentru comportamentul împrumutat de la piesele de domino al vagoanelor. Recunosc că, de când aveam 18 ani, nu mi-am mai cumpărat bilet de tren până astă vară când mi-au decontat tichetul la muncă. Ştiu, din cauza mea şi a celor ca mine nu au ăia bani să cumpere trenuri noi. Să îmi fie ruşine! Degeaba mă devinovăţesc spunând că dacă nu poţi să te caci stând pe colac în trenuri nu poţi nici să plăteşti biletul întreg. Degeaba dau vina pe şefii de gări că vând vagoanele de marfar la fier vechi. Şi eu sunt vinovat şi o recunosc. Dar nu pot să înţeleg de a început să zboare trenurile mai bine ca MIG-urile cu o lună – două înainte de alegeri…

Autodenunţ. Da, noi spărserăm banca GE Money!

Dragi tovarăşi şi pretini, văzurăm şi văzurăţi jdemii de filme despre mafioţi periculoşi care plănuiesc cu lunile o spargere de bancă. Se întâlnesc, răpesc proiectantul clădirii, îl ameninţă că îi omoară nevasta, fetiţa, nepotul şi bichonul bunicii şi reuşesc să facă rost de planurile băncii. Apoi, fură o maşină, schimbă numărul de înmatriculare şi îi fac gaură în podea să poată fugi la greu prin canalizare. Îşi cumpără ţoale de armată, măşti de schi şi abia apoi sunt gata să facă planul de operare. Diversiuni, seducerea de către unul dintre mafioţi a încasatoarei, pe care apoi o folosesc chipurile pe post de ostatic… Ei, şi abia acum vine momentul în care pot să jefuiască banca. Evident că nu merge totul bine şi aşa mai departe…

Acum, să vă spui cum se procedează în România, chiar la banca de sub mine. Probabil vă aşteptaţi să fi spart podeaua şi să cobor cu frânghia printre senzori de mişcare şi de presiune cu un spray de Fa cu pudră. Ei bine, nu!

Noi, ăştia patru (să nu ne pârâţi la asociaţie!) care stăm în apartament avem un obicei. De fiecare dată când venim chercheliţi de la vreo paranghelie nu nimerim uşa blocului nostru. Încercăm mereu să băgăm cheia în uşa GE Money-ului de lângă. Nu porneşte nicio alarmă, dar nici uşa nu se deschide, aşa că ne mutăm cuminţei şi ameţiţi la next door.

Ce nu reuşirăm noi în patru luni, reuşi un oaspete venit la noi cu ocazia unui eveniment muzical la care-l însoţirăm cu inima deschisă. În seara cu pricina ajungem noi acasă pe la răsărit şi nu ştiu cum dracu se face că îi revine sarcina de a deschide uşa noului venit. Şi ce face băiatul? Atenţieeeeee, bă! Nimereşte intrarea în bancă şi, neştiind care e cheia necesară, foloseşte alta care, fără niciun stres, deschide yala de la GE Money. Intră băiatul liniştit, se uită în jur, simte mocheta sub picioare, aerul fără fum de ţigară, vede calculatoarele performante, scaunele frumoase şi îşi dă seama că nu ajunsese unde trebuie. Iese liniştit, trage uşa după el, bagă din nou cheia în yală şi închide. Nu tu alarmă, nu tu camere, nu tu senzori… (era unul pus exact sub caloriferul meu şi se auzea la mine în cameră biiip, biiip, biiip 24 din 24, 7 din 7, da’ nu mai e). A doua zi, băiatul plecă liniştit la Craiova, cu al său Matiz cu numărul de înmatriculare DJ… – eee, ce credeaţi, că vă spun? – şi nici nimic nu se petrecu.

Acum nu mă hotărăsc ce să fac. Să mă duc şi să le zic tantilor de acolo „Doamnăăăă, intrarăm noaptea la voi şi puteam să vă lăsăm în curu’ gol şi cu organele amanetate!“ sau să nu mă duc şi, când rămân fără bani înainte de salariu, să-mi mai atribui prin băgare în ghiozdan un monitoraş, o unităţică, o imprimăntuţă… ce-i mai e necesar omului prin casă. Nu că nu i-ar fi şi banii necesari, doar că ăştia sunt închişi mai bine decât uşa.

Dac-am fi toţi ultraşi…

Revin cu blogul după o perioadă luuuungăăăă pentru o perioadă nedefinită

Pregătiţi-vă să vă schimbaţi părerea despre ultraşi! Sunteţi gata? Pe locuri, fiţi gata, start!

Hai să privim România ca pe un club de fotbal. FC România are, ca orice club, un preşedinte, mai mulţi Argăsei, Roşci, Dini şi Stoici, jucătorii sunt ăia din Parlament şi noi, cireada de dobitoace, în tribune.

Chiar acum ascult la radio: “România, cea mai coruptă ţară din UE”. Ultraşii din tribune n-ar avea prea multe lucruri de făcut în momentul ăsta, doar să nu se prezinte la stadion, să piardă preşedintele şi drepturile de televizare şi banii de pe bilete. Exact acelaşi lucru pe care îl facem noi acum din cauză de lehamite: nu mergem la vot, numai că nu pierde nimic dom’ preşedinte din asta. Dacă eram noi nişte ultraşi adevăraţi, din ăia pe care îi blesteamă lumea pe stadioane şi îi alintă cu spume la gură “animalelor”? Cum anunţa patronul că scumpeşte biletele (benzina, pâinea, ţigările), făceam frumos bannere în care îl beşteleam puţinel. Dacă nu-i venea nici aşa mintea la cap, făceam protest, îi ziceam de bine în faţa stadionului şi mai dădeam şi câteva petarde să nu cumva să creadă că glumim.

Nu se răzgândea? Treceam la intimidare, cam cum am văzut io că au făcut ăia de la Dinamo Zagreb. Au săpat în mijlocul terenului de joc 11 morminte. Păi, dacă nici aşa n-are cufureala pe crac dom’ preşedinte… nu ştiu ce să mai zic.

Dacă vrea să crească impozitele, să trimită prostimea în concediu fără plată în timp ce el cheltuie milioane de euro în campanie, cam cum face Mititelu cu angajaţii înainte să-i ia Mititelei maşină, ce rămâne de făcut? Ultraşii tuturor echipelor din ţară se unesc şi ies în stradă un milion – două cât e nevoie. Să te ţii atunci… Posada. Numai că am fi catalogaţi huligani şi drogaţi, şi noi nu suntem aşa. Noi suntem o galerie paşnică şi proastă de bubuie care se răscoală doar când îi spun cei care se uită cu jind la postul de preşedinte… al clubului biensur.

Problema e că dobitocimea fără fulare nu vrea să facă nimic. Suntem ocupaţi cu serviciul şi ne e ruşine să facem ceva, că doar ţăranii şi huliganii ies în stradă. Noi nu recunoaştem niciodată că suntem săraci, de asta avem telefoane scumpe, maşini 4×4 şi două perechi de chiloţi în sertar şi-un polonic de făsui în stomac.

SOS din Marea Anosta

Cam de cand am cascat curios ochii in lumea presei m-a ofuscat un lucru: stoarcerea unui subiect pana la ultimul strop de zeama aducatoare de audiente si cititori. La o rapida recapitulare a ultimelor evenimente, imi amintesc de recentul deces al lui Marian Cozma. Lacrimi: durere, cutit, inger, tata primit in tara ca Isus in Ierusalim , iar lacrimi, steaguri tricolore… Intr-adevar, a fost o tragedie si mi-a miscat si mie sufletul in curs de calcifere. Asasini, tigani, nenorociti. Corect!

Nu vi se pare insa ca a fost mult prea mult? Nu vi se pare ca durerea si dorinta de dreptate au fost inlocuite de lehamitea suprasaturarii cu aceleasi imagini triste dar “razvazute”? Dar moartea lui Dolanescu senior? Nu va este putin greata de aceleasi melodii care bantuie insistent posturile TV?

Poate moartea este plictisitoare prin definitie. Sa trecem atunci la o alta tema adorata de mass-media: CRIZA. Futu-i mama ei de criza! Psihologi pentru cei afectati de recesiune, jocuri anti-criza, bancuri pe aceeasi tema sforaitoare, chiloti de criza, unghii de criza, pipilica de criza, hartie igienica de criza, bere de criza, bomboane agricole de criza. Criza asta a fost cautata de paduchi, i-au fost facute toate analizele, ba i-au facut si autopsie chit ca e mai in vana ca niciodata. De asta m-am jurat sa fac altfel de presa, mai zambareata, cu subiecte mai tacanite, nesacrificate in toate ziarele. Sunt pe cale sa-mi incalc promisiunea. Am nevoie de doua palme! Cine se combina?

Myticket.buc

Cel mai misto lucru de aici este transportul in comun. In afara faptului ca, atunci cand ma intorc de pe plantatie, este mult prea in comun, nu am de ce sa ma plang. Am un bilet de autobuz in portofel necompostat de trei saptamani si o tarica. Il tin intr-un compartiment lipit bine de cartela de metrou sa nu care cumva sa se sifoneze. Mi-e frica doar de ziua in care vor schimba astia biletele si voi fi prins in offside.

Motivul pentru care il pastrez cu sfintenie este simplu: in cazul in care biletarii care controleaza biletele si abonamentele dumneavoastra ies din anonimat, va iesi si hartiuta din portofel si se va infige chitita in gauritor. De cand sunt pe aici, o singura data a aparut un astfel de individ. E usor sa-i ghicesti pe controlori! Te uiti dupa oameni urati, imbracati urat, fara niciun fel de bagaje si cu priviri vinovate. Poate nu este suficienta descrierea. Au ei ceva care ii tradeaza. Sunt la fel, intocmai ca soldatii americani, tunsi regulamentar, barbieriti si deosebit de prostanaci.

Cu metroul nu merge smecheria, insa nici nu este nevoie de mismasuri, un abonament pe o luna costa doar 23 de lei pe care. Chiar si eu, un parlit in plina afirmare, mi-l pot permite.

Si au in statii niste placinte… aaa… merdenele de te lingi pe degete de la unsoarea de pe ele…

P.S. 1 Cred ca v-am disperat cu metroul!
P.S. 2 Cred ca o sa imi pun editorialele de la fostul loc de munca pe blog. Asta daca imi fac curaj sa le adun de pe site.