Şi copiii poliţiştilor vor să mănânce compot de prune


– Asta e povestită de amicul Belecta, mare amator de aventură şi băutură. La metrou, el căutând nişte butaforie cu împrumut. Uite frate, vin mascaţii! „Bă, erau din ăia cu cagule, grenade, veste, apărători, puşti, pistoale, parcă erau din filme. Credeam şi eu că, mamă, fac captură de 50 de kilograme de cocaină, se urmăresc. Şi ce fac? Se duc la ăia care vând fructe şi le iau tot ce era pe tarabă?”. Se vede treaba că amicul n-a fost la meciuri. Da’ oricum, cum te-ai simţi tu, ca mascat, să fii echipat pentru o întâlnire cu Pablo Escobar şi să dai iama-n corcoduşele oamenilor fiindcă nu au case de marcat? Care mai e valoarea ta ninja al legii? Bine că au avut cagulele pe faţă, poate îi recunoşteau traficanţii de mere pădureşti şi le verificau profilul de facebook cu laptopul din livadă, apoi îi căutau acasă şi îi atacau cu sâmburi de piersici aruncaţi cu catapulta dintr-un cireş care a crescut în formă de praştie.

– Tot la metrou. Asta e a mea. Chiar de azi. E proaspătă, aburindă. Nici n-are ţipla ruptă. Eu credeam că Di Andy ăla, creatorul de modă de necherman de la începutul anilor ’80, e la puşcăraie vere. Nu îl prinseseră că avea modele care nu îi purtau creaţiile pentru câţiva crăiţari. A fost un ditamai scandalu’. Şi ce văd azi dimineaţă în drum spre preaviz la Victoriei? Di Andy, îmbrăcat ca de obicei cu sacou de vânător de raţe sălbatice, da’ albu’. Cu aceeaşi freză de pedofil care agaţă cu alviţă contrafăcută vorbea la telefon: „Da, am văzut-o, da’ decât pe sticlă. Nu ştiu cum arată…”. Sau poate nu era el.