Anunțuri

Nistorescu, domnu’ trandafiriu


Acum ceva ani, parcă vreo 7, eram editor la ziarul Ediție Specială din Craiova. Nu mă mîndresc foarte tare cu perioada aia din cauza patronului cotidianului, groșteiul cu șorici pîrlit de soarele Booveniului – Adrian Mititelu. Nu regret că m-am angajat acolo. Era primul meu job în presă și atunci am văzut cu ce se mănîncă rahatul ăsta. După ce am citit un text în care două domnișoare (una este acum corespondentă PRO TV) scriau că Mihai Viteazul s-a bătut la Călugăreni cu turcii atacînd cu tunuri și tancuri de producție autohtonă, mi-am dat seama că oricine poate scrie la gazetă. Atunci, de ce să-mi strig eu ochii buchisind printre stupizeniile altora cînd pot alții să deslușească tîmpeniile mele? Mai ales că aș fi fost plătit mult mai bune.

Dar nu vreau să plictisesc pe nimeni cu povești de CV. Vreau să vă povestesc despre Cornel Nistorescu. Cremenalul Cotidianului era editorialist la Ediție Specială pe vremea mea. Primea 5.000 de euro pe lună ca să-și trimită bazaconiile prin fax. Atunci – și cred că nu s-a schimbat nimic-, Nistorescu nu știa să folosească internetul. Își trimitea stereotipurile prin fax cînd ziarul trebuia să fie la tipografie și eu în patul mîndrei. Vă dați seama ce mui cotidiene își lua. Cel mai interesant text trimis de el a fost despre cum a făcut țuica la cazan. În rest, limbi în cur și limbi în cur prin atacuri scîrboase.

Problema mea nu era calitatea textelor. Mi se-mbrehănea. Cu caligrafia lor aveam ce-aveam. Fiindcă nu știa să-și înșire ideile pe o tastatură, le scria cu pixul, tăia, turna pastă corectoare, îi cădea whisky pe coală și, cînd se plictisea, punea punct și trimitea ciorna prin fax. Acum intram eu în acțiune. Trebuia să deșlușesc literele de doctor cu Parkinson. Misiunea mea era să transform spîrcăiala aia într-un text care să aibă măcar o urmă de sens. În fiecare seară, în afară celei de sîmbătă, cînd aveam liber și eu și el, îl sunam pe domnul Nistorescu să-mi explice sama de cuvinte pe care nu le înțelegeam. Nici cu maică-mea nu vorbeam atît de mult în perioada aia.

Cel mai trist era că, de cele mai multe ori, spre sfîrșitul faxului, cuvintele deveneau niște cuneiforme prăbușite necontrolat pe foaie. Era semn că-și terminase sticla de whisky și va urma o discuție lungă. Mai trebuie să vă explic cum era dialogul cu domnul Nistorescu la ora 22? Încerc. Dar trebuie să vă imaginați dialogul într-un ritm foarte lent. Imaginați-vă doi ardeleni fumați și triști!

  • Bună seara, de la Ediție sînt…

  • Daaa…

  • Nu înțeleg ce ați vrut să scrieți în editorial.

  • Unde?

  • Păi, de exemplu, care este titlul lui?

  • Titlu’? Cum era în fax?

  • Păi, nu știu. De asta vă sun. Nu înțeleg ce scrie.

  • Îhîm…

  • Deci, ce scrie?

  • Unde?

  • În text.

  • În care rînd?

  • În primu’. În titlu.

  • A. Da. Păi, despre ce e textul?

  • Domnu’ Nistorescu, luați hîrtia în mînă și citiți-mi ce scrie!

  • A, da. Ai dreptate. Tu o să faci carieră în presă, măi băiatule.

Și așa o țineam cîte o oră. Cred că pe Mititelu îl costau mai mult convorbirile interurbane decît salariile lui Corneluș. Strînsesem toate ciornele editorialistului într-un sertar, dar am devenit reporter mai devreme decît mă așteptam la un ziar concurent și m-au grăbit cu plecarea. De atunci, dacă sînt întrebat cine m-a învățat meserie, spun că am făcut parte din școala lui Nistorescu. Îmi retrag imediat cuvintele și înșir povestea de mai sus de teamă să nu mă creadă cineva,. De fapt, sînt din școala Comănescu, Gavrilă & Berneanu.