Spiritul de turmă scapă turma


Pe blogul ăsta sunt chestii amuzante, chestii care încearcă să fie amuzante şi treburi serioase. Majoritatea celor serioase sunt despre jandarmi şi, în general, subiecte de genul muie statu’! Ăsta e din ultima categorie. 

Acum fix un an aruncam cu pietre în jandarmi. Da, recunosc. Am aruncat şi nu am regretat nicio secundă. Mi-a părut rău doar că n-am ştiut dacă am nimerit pe cineva. M-a durut la ochiu’ maro că şi ei au familii, că nici ei nu au salarii prea mari, că şi ei au şefi de căcat şi că, dacă nu le respectă ordinele, se întorc înapoi la sapă, de unde au plecat. Eu le plătesc salariul. Politicienii care le dau ordinele doar împart banii munciţi de mine. Cum îmi zicea şi maică-mea când m-a prins fumând: „Eu te-am făcut, eu te omor”. Dacă se plâng de condiţiile de muncă, să îşi dea demisia.

emi

Sigur, poate lângă mine au stat oameni plătiţi. Sigur, poate am pus mâna pe aceiaşi piatră cu un membru de partid. Sau poate chiar cu un jandarm în civil, deşi nu cred, sunt prea urâţi să nu-i recunoşti. Important a fost şi este că au fost şi oameni care nu s-au încadrat în categoriile astea.

Principala întrebare de după 15 ianuarie 2012 a fost De ce? Ce, îi vreţi pe uselişti la putere? Îl vreţi pe Dan Diaconescu? Bă, nu. Nu vrem pe nimeni la putere. Şi, probabil, oricine ar veni la putere, tot un căcat uns cu alifii cumpărate din bugetul de stat ar fi. Ca să ajungi sus, trebuie să te mânjeşti cu căcat, la fel cum un scafandru, ca să ajungă jos, trebuie să se ude. Aşa că nu are rost să sperăm ca va veni trimisul lui Dumnezeu pe pământ la Cotroceni. Şi, dacă va veni, tot o să-şi oprească şi el măcar o vilă de protocol pentru el şi îngeriţa lui.

Pentru noi toţi, important este să facem ceva. Să arătăm că suntem puternici, deşi e clar că nu suntem. Suntem nişte putori care nu vrem să pierdem emisiunea de la televizor. Suntem nişte lepre care ieşim în stradă doar dacă e mişto şi putem să ne facem poze în faţa unei maşini incendiate. Nu contează. Chiar nu contează cum suntem. Azi, aparenţele sunt cele mai importante. Şi în ianuarie 2012 am părut puternici.

Ce am realizat? Nu mare lucru. Părerea mea e că schimbarea a fost în mai rău. Dar noi am produs ceva. Acţiunile noastre au avut un efect. Poate, data viitoare, va exista o soluţie mai bună. Noi, leşinaţii care vrem să fim cool, am schimbat ceva. Îmi zicea cineva atunci că ţinta noastră nu ar fi trebuit să fie jandarmii, ci politicienii.  Corect. Ştiţi cât mi-aş fi dorit să mă duc la Iliescu acasă şi să-i dau molotovu’ în ciorba de potroace? Cred că ştiţi. Ideea e că nu se poate. Ca să faci o chestie din asta, trebuie să fii organizat. Dacă eşti organizat, sigur intră serviciile pe fir. Următorul pas este fii acuzat de terorism. Şi asta înainte să apuci să faci ceva. Şi iar scapă highlanderu’ de Olteniţa.

La Unirii şi Universitate s-a întâmplat ce s-a întâmplat pentru că a existat spiritul de turmă. Spiritul ăla de care se tem toţi politicienii, poliţiştii şi cei care stau în faţa televizorului şi comentează despre cât de puşti sunt ăia din stradă. Spiritul ăsta nu va muri niciodată. Dar, ca să apară, trebuie să existe turma. O turmă care nu vrea să mai asculte de cioban şi dă cu coarnele în câinii ciobăneşti. Pentru ca evenimente de genu’ ăsta să reapară, este nevoie de o scânteie. Şi, pentru ca scânteia asta să apară, pietrele noastre trebuie să se ciocnească.

 

Ca să vedeţi ce se întâmplă în lume şi nu la la televizor, daţi like paginii de aici!

Adevăratul cod al lui Da Vinci


Silvano Vinceti, preşedintele Comitetului Naţional pentru Patrimoniu Cultural din Italia, a declarat că în pupilele Mona Lisei se găsesc niște litere pe care încă nu au reușit să le descifreze, cică ar fi un L și un V. Sigur Da Vinci, ca un oltean adevărat, și-a însemnat lucrările cum se cuvine.

Gata, mă mut!


Muie tencuielii căzute în cap pe scări! La revedere, frig! Mori și tu, miros de bălegar împănat cu zeamă de varză! Să crăpați, vecini care vreți să legați pisici cu lanțul de pomi! Să-ți cadă casa, proprietar mason și mai ales evreu!

De săptămîna viitoare vă invit în noul nostru apartament. Și cînd zic nostru mă refer la foștii și actualii mei colegi de casă/apartament: un toboșar, sculptor și karatist, o designeriță care, spre fericirea unora este supranumită Hilter – Curățenie și, spre nefericirea ei, clienții îi spun croitoreasă și un fotograf, cameraman, DJ, depanator TV și uneori MC.

De săptămîna viitoare, vă invit la noi. Da’ numai nu veniți cum veniți voi de obicei, cu mîna goală! Avem nevoie de următoarele: masă, scaune, mobilier de bucătărie, canapea în living, frigider, cuptor cu microunde, mochetă pentru hol, șifonier și un șezlong pentru la vară în balcon.