The Secret cu titrare în română


Speranţa de viaţă se învârte undeva în jurul a 70 de trandafiri în buchetul vieţii. De la floarea cu numărul 35, anii se numără cu AMR, ca în armată. Nu mai am mult până când mi se vor adăuga trandafiri din ce în ce mai urâţi. Asta în cazul în care nu dau de bani, mă apucă nebunia, şi încep să-mi iau flori artificiale, din plastic chirurgical.

În anii de până acum am învăţat un singur lucru. Bine. Dacă nu ştii, nu te oftici. Am zile în care îmi vine să mă pun cu picioarele pe televizor. Din păcate, sunt la muncă şi nu e televizorul meu. Pe ăla de acasă l-am scos din priză şi îl folosesc muştele ca pistă de aterizare. Mă enervez când Ponta râde ca surdu’ la Vacanţa Mare făcând mişto de noi. Mă enervez că, mai nou, se fac dosare penale pentru un geam spart. Păi, când eram mai tânăr, ar fi trebuit să fiu din două în două luni în arest la cât de bine şutam de la distanţă. Mă enervez când Iliescu apare la televizor şi-mi aduc aminte că trăieşte.  Mă enervez că Băsescu se comportă ca un boier cu noi, iobagii. Mă enervez când văd şpăgile de milioane de euro şi soru-mea munceşte după nşpe ani de facultate pe câteva sute de lei. Nu zic de mine. Mă enervez când ăia care scot munţii din ţâţâni sunt oameni de afaceri şi ăia care strigă că e rău ce fac sunt terorişti. Mă enervează când un proces de burghez durează doi ani şi, dacă printr-o minune, îl închid, îl eliberează pentru că a scris o carte de căcat. Mă enerveză că noi trebuie să plătim pentru ce au furat alţii. Şi cel mai mult mă enervează că mă enervează prea multe.

Îi înţeleg pe oamenii care nu vor să mai ştie ce se întâmplă în ţară şi se mulţumesc cu curul Mihaelei Rădulescu pe repeat la ştiri. Oamenii vor să trăiască liniştiţi. Într-o bulă de ţâţe şi ţigăneli, dar liniştiţi. Una e când te enervezi că preferatul tău a fost dat afară de la Megastar, alta e când afli că ăia pe care i-ai ales pentru că ţi-au promis că ieftinesc berea tocmai au scumpit apa.

Cred că ăsta e succesul unei vieţi cu cât mai puţine riduri. Trebuie să te bucuri pentru orice nimic. Pentru o glumă bună, un sfârc, o bere, un gram bun, o piesă frumoasă, un borcan de gem de prune în care nu ai găsit niciun sâmbure. Ăsta e secretul. Nu prostia aia din documentar. Dacă te rogi în fiecare dimineaţă să-ţi pice o geantă cu bani în balcon, o să ajungi un bătrân ranchiunos care o să taie mingile copiilor. Geanta nu o să pice, prostia nu o să dispară, nedreptatea va înflori.

Cel mai prost trip


Fuego era plictisit. Nu era nicio mamă în preajmă să-l ţină în poală. Nicio născătoare de oameni nu frământa gogoşi în ziua aia de iunie primăvăratic. Razele soarelui treceau cu greu prin draperiile cu căţeluşi care sug de la cea care le-a dat viaţă. Vocea Irinei Loghin se auzea dintr-un casetofon. Era un album special pentru Paulică (numele de adult al lui Fuego) cu cântece de leagăn. Nu conta că era 3 ziua. Vocea blajină a femeii îl bucura de fiecare dată. De data asta, însă, nici măcar mama lui adoptivă nu-i îndepărta vălul de lene. Nici măcar epilarea inghinală de dimineaţă nu-l trezise la viaţă. Femeia cu ceara, angajata lui permanentă, plecase şi nici măcar nu-i pusese gheaţă peste locurile în care domnise până de curând o mirişte tânără.fuego

Fuego îşi scutură capul, cum nu făcuse niciodată. Atât de tare încât ameţi ca atunci când îşi ridică fruntea prea rapid de la sânul pensionarelor. „Trebuie să fac ceva. Să ies afară, să mă vadă fanii mei în mijlocul naturii! Merg la picnic”, spuse încet Paul, deşi, pentru el, ăsta era un strigăt. „Dar cu cine să merg?” Îşi frământă mâinile până când crema Nivea îi intră în piele. Şi atunci îi veni ideea. Merg cu vecinele mele, drage. Vecinele mele care îmi aduc dulceţuri şi lapte cald. Îşi pieptănă părul. Plânse 20 de minute după ce îşi rupse câteva fire şi ieşi în faţa blocului. Şopti ca doar pentru el o singură dată: „Mamă, dulce mamă!” şi cinci pensionare ieşiră la balcoane. Unele în halate, altele fără.  „Mergeţi la picnic?”, întrebă Fuego în huruielile tramvaiului condus de un vatman grăbit.

Până când tramvaiul dispăru din raza vizuală a împodobitorului-şef de brazi, cinci femei, cu cinci coşuri folosite de obicei pentru Ziua Morţilor şi alte sărbători la care se lasă cu mers la biserică, erau în faţa blocului. Coşurile erau pline cu bunătăţi: plăcintă, cozonaci, prăjiturele, vin, sirop de brad, gem de prune şi un pic de colivă din partea doamnei de la patru căreia îi place să fie mereu pregătită.

Fuego făcu comandă la taxi: „Sfântă doamnă de la Pelicanul, sunt Fuego. Am nevoie de două maşini pentru mine şi preţioasele mele prietene”. Babele chicotiră şi maşinile sosiră. Era staţie taxi la doi paşi. Maşinile erau conduse, evident, de femei care ascultau, evident, Fuego, albumul de colinde care merg la orice ocazie.

Când alaiul ajunse în parc, paznicul deschise bariera spunând ca pentru sine „Toţi avem câte o mamă”. Maşinile pătrunseră pe aleile parcului şi sloboziră încărcătura în mijlocul unei poieniţe. Imediat se aruncară două ţoluri în poziţii paralele, se aşezară coşurile şi Fuego începu să cânte. După două versuri, se opri şi începu să descarce coşurile în văgăuna gurii. Asta în timp ce femeile chicoteau fericite. „Dadă, ce prăjiturele bune ai făcut! Au un nu ştiu ce…” „Nici eu nu ştiu ce. Nepotu-meu ştie. Cică le făcuse pentru prietenii lui care urmau să vină, să se uită la documentare despre animale. M-am servit şi eu un pic. Dacă animalele merită asemenea prăjituri, ce să mai zic de fiul tuturor mamelor din lume?”. Toţi înfulecau şi râdeau. Se făcu linişte brusc.

Fuego se lăsă pe spate şi închise un pic ochii. Razele soarelui erau atât de puternice încât treceau un pic prin pleoape. Paul strânse tare din ochi şi rămase blocat. Un minut, două, trei. Femeile râdeau. Patru, cinci, şase. Femeile tăcură. Şapte, opt, nouă. Începură să plângă. Îl crezură mort. Noroc că aveau tot ce trebuie. Paul se ridică brusc în fund. Femeile se speriară. Râseră. Dar se opriră. Fuego se ridică în picioare. Îşi puse mâinile la piept ca şi cum ar alăpta un prunc şi spuse: „Am văzut-o pe mama! Mama noastră. Fecioara Maria. Şi avea în braţe un copil. Cum îl chema, măăăă? Hai, că-mi stă pe limbă! Nişte apă aţi adus? Mi-e sete de mor. Sau nişte ciocolată. Mi se lipesc buzele de gingii de sete ce-mi e”. Şi începu să molfăie de parcă ar avea ceva între dinţi. În afară de dragoste. Bău nişte socată şi începu să cânte un Ave Maria atât de frumos încât zburară raţele de pe râu. Impresionate până la Dumnezeu, plecară mai devreme spre ţările calde.

 

Ştiu, de Fuego a ajuns să facă mişto şi Vasile Muraru, însă tot ce e mai sus se bazează pe un eveniment real. Uite-l!

 

Amintiri de când era pachetul de Winston cu 10 ţigări


Mereu aud că am glume scârboase, nelalocul lor. Ba cu morţi, ba cu căcat, ba cu muci, cu tot felu’ de greţoşenii. Părerea mea e că o glumă bună e aia care te ia prin surprindere. E aia la care întâi râzi şi după te simţi un pic vinovat că râzi. Vinovaţi pentru simţul meu bolnav al umorului sunt prietenii scârboşi cu care am crescut.

De exemplu, doi prieteni foarte buni între ei îşi făceau glumiţe. De exemplu 2. Formulele de adresare între ei erau: „Eee, ce mă-te vrei, căcaţel?”. Situaţia s-a mai schimbat un pic în ultimii ani după ce unul i-a luat telefonul celuilalt şi i-a schimbat numele din contactul şefului cu al lui. Sună şefu’. Pe telefon apare numele amicului. Ăsta răspunde: „Eeeee, ce morţi mă-tii vrei, nasolule?”.  Nu cred că şi-a luat bonusul luna aia.

Un puşti, vecin de cartier, era la discoteca sătească din satul bunicilor, acolo unde se întâmplă 80 la sută din nefăcutele de nepovestit nepoţilor. Băiatu’ bea o bere ca orice băiat mare. Alt băiat, un pic mai mare, a vrut să-i facă o glumiţă. Când ăsta turna zeama pe gâtlej, i-a dat cu podul palmei în fundul sitclei. Circa opt dinţi din faţă i-au sărit din rădăcină. Nici acum nu cred că şi i-a pus pe toţi deşi toţi îl întreabă dacă a muşcat din grenadă sau dacă extragerea a fost un cadou din partea iubitului nemulţumit că-l cam zgârie.

Coleg de clasă în liceu. Toţi fumam în baie. Tuturor ne mirosea mâinile o profă. Parcă de fizică. Toţi ne spălam pe mâini cu săpun după fiecare ţigară de ajunsesem să avem permanent încreţituri pe degete. Când nu se putea, mergea şi cu frunze. Efect de durată aveau ălea din lămâiul de lângă biroul directorului. Până când unu’ n-a mai răbdat. Nu s-a mai spălat. Înainte să vină profa să-l miroase şi-a băgat degetele la mejdina dintre buci. Când a mirosit femeia, i-a venit să leşine. Spus la director, tot felu’, ameninţări cu exmatricularea, da’ a scăpat doar cu 8 la purtare. De atunci am putut să fumăm liniştiţi.

Cei mai mulţi prieteni erau şi sunt din galeria Universităţii Craiova. Deplasare la… nu mai ştiu unde. Trebuia să schimbăm trenul la Herculane, parcă. Nu ştiu cum şi de unde a apărut un tub de spumă de ras. De fapt, ştiu, dar nu vreau să spun că printre noi mai erau şi hoţi care luau tot ce le pica în mână. Şi ce să faci la 5 dimineaţa în Herculane? Un zăpăcit s-a dus la toţi leşinaţii găsiţi în gară la ora aia şi i-a convins să mănânce spuma de ras. Parcă-l aud: „Nu vrei nişte frişcă că eu mâncai prea multă şi-mi veni rău?”.

Tot deplasare. Tren personal. Doar noi în el. A şi doi jandarmi. Naş scârbos. Naş prevenitv: „Bă, voi fumaţi droguri în veceu. Lasă că-l închid”. Şi a închis toaleta nebunu’. A deschis-o într-o juma’ de oră după ce unu’ i-a lăsat un moţat grăsuţ într-un compartiment.

Cred că va urma

Parabola fiului risipitor. Varianta 2.0. După două milenii


u_craiova_2Un om avea sau are un fiu. L-a iubit din prima zi în care l-a văzut la maternitate. I-a cumpărat cele mai bune scutece, i-a cumpărat cel mai bun lapte, l-a spălat, l-a bătut pe spate să râgâie. Când a crescut, l-a dus la cea mai bună şcoală. În fiecare zi îl ducea până la intrarea în clădire. Era lumina ochilor lui. Băiatul era frumos şi învăţa bine. L-a dus la meditaţie la cei mai buni profesori şi băiatul a ajuns olimpic la matematică. Era cuminte şi iubitor şi tatăl îl iubea mai mult decât pe sine. Era bun şi la sport şi nu ieşea din cuvântul părinţilor..

Când a ajuns adolescent a început să se prostească. Deh, anturajul. A început să fure din portofelul tatălui să-şi cumpere ţigări. Mai târziu, a început să-şi bată colegii. Ba chiar şi profesorii care-l supărau. Pe la 17 ani a făcut prima prostie adevărată. L-a jefuit pe un bătrân care îşi scosese banii de pe card. A scăpat de puşcărie doar pentru că era minor. A stat un an la şcoala de corecţie şi a revenit, cum era de aşteptat, mult, mult mai rău. Şi-a bătut şi tatăl şi a încercat să falsifice actele apartamentului în care a crescut. După doar doi ani, băiatul a snopit în bătaie un copil să-i fure telefonul. A fost prins şi a fost trimis la închisoare, unde este şi acum. Tatăl are şi el partea lui de vină, şi el i-a luat lucrurile fiului când acesta era închis şi le-a vândut. Fiul spune că va fi eliberat în curând pentru bună purtare, însă judecătorii nu sunt de acord.

 

De curând, săracul tată a descoperit că, de fapt, băiatul nu era al lui. Soţia îl înşelase cu fostul ei soţ şi aşa se născuse dobitocul din puşcărie. Acum, soţia lui este iar însărcinată. Şi-a mai tras-o de câteva ori cu ea, dar nici acum nu este sigur că viitorul copil va fi al lui. Acum, problema e alta? Pe cine va considera tatăl copilul lui? Cui îi va lăsa apartamentul? La nunta cui va merge ca socru? La cel care nu e al lui, dar pe care l-a iubit şi poate încă îl mai iubeşte? Sau la cel nou, despre care nu ştie sigur că este al lui, dar cu el o poate lua de la capăt, să-l crească, să-l iubească şi poate va ajunge fiul de care ar putea fi mândru?

 

P. S. Orice asemănare cu situaţia de la Universitatea Craiova nu este întâmplătoare.

 

 

Carte de bucate pentru inimi sănătoase


Copiii noştri vor creşte probabil cu unt de arahide, clătite cu sirop, bacon şi cereale cu lapte. Aşa vor vedea în filme, aşa am văzut şi noi şi, în timp, am ajuns să mâncăm ca-n Dallas sau Friends. Fiindcă bunicii mei n-aveau televizor, micul dejun era ceai de zahăr ars, iar desertul era apă cu zahăr. Dacă vreţi să vă creşteţi boracii în mod tradiţional, cu o probabilitate de a muri de inimă la 28 de ani şi cu burtă la 8, aveţi două dintre reţetele bunicii.

APĂ CU ZAHĂR

Ingrediente:

5 linguri cu zahăr;

200 ml apă la temperatura camerei;

un colţ de pâine.

Se pune zahărul în apă. Se amestecă folosind o lingură până se topeşte zahărul.  Se serveşte întingând cu pâine în apă.  Se poate folosi şi în loc de gel de păr, da’ fără pâine.

CEAI DE ZAHĂR ARS

Ingredinte:

o lingură cu zahăr;

300 ml de apă.

Se pune apă la încălzit apa într-o ulcică, cănuţă, oală. Se ia lingura cu zahăr şi se pune pe foc până se topeşte. Zahărul, nu lingura. De asta e bine să nu folosiţi lingură din plastic. Apoi se bagă lingura în recipientul cu apă fierbinte pentru ca zahărul se se amestece cu apa. Se serveşte în cană, cu zahăr sau dumicaţi de pâine, preferabil veche. Recomand varianta 2.