De ce nu știu dacă fu mișto “Eu când vreau să fluier, fluier”


Fusei și eu la film, că tot a câștigat o oală de premii. Cam circumspect după ce am văzut și adjectivul lui Porumboiu și după cronicile sucite pe care le-a primit în presă. Din păcate, se nimeri într-o miercuri, la Mall Vitan, când ăia de la Orange oferă posibilitatea tuturor craiovițarilor de Berceni să meargă la mall ieftin. Sală mică, eu în colț. Lângă mine, o tută gravidă cu mă-sa. De la reclame începe Matroska să comenteze…

Și începe și filmul. Personajul principal în pușcărie, mai o caterincă, o bătaie, o înjurătură. Exact ca la români. Regizat foarte primitiv, cu un scenariu nu foarte complicat, gen reality show, da’ destul de reușit. Până să trag eu prima concluzie, începe Matroska: „Ce film prost! Mamă, dacă știam că e așa, nu luam bilete”. A bătrână: „Acum dac-am dat banii pe bilet…”. Îmi venea să le zic că le dau eu banii, numai să plece, da’ nu știu de ce mă abținui. Și, la orice fază, Kinderul cu surprize ofta, gemea, se fâstâcea, băga mâna în punga cu nachos, mai mânca un sandwich, mai desfăcea sucul… apoi iar o lua gura pe dinainte: „Ce porcărie! Mamă, tu vrei să stăm până la sfârșit?”. Eu, pe partea cealaltă: „Câți țărani în sală! Futu-vă telenovele în cur!”. Aia nimic, turu turu, turu, turu. „Mami, tu nu auzi ce zic proștii ăștia!” – către nenăscut. Scenele crude în care duc rănitul la spital pe geam erau însoțite de hohote batjocoritoare de râs. Eu, iar: „Nu mai vin la film miercurea dacă mă tai cu lama ruginită”. Aia nimic. Se termină filmul. Faza de final cel puțin mi se păru foarte tare, cea cu mașina cu geamuri. Și concluzie… nu știu. Fiind atâția ghiolbani cu adidași din aur care comentau negativ, fluiratul îmi lăsă o impresie bună, da’ dacă-l vedeam singur…

Anunțuri

Avatar – cel mai prost film scump din istorie


În sfârșit pot să privesc oamenii în ochi cu încredere. Nu trebuie să mă mai rușinez când cunosc persoane noi. Pot fi fericit. Am impresia că mi se adăugă cel mai breaz paragraf în CV. Covrigii mi se par mai calzi, bălțile mai uscate și chiria mai mică…

Văzui Avatarul lui Cameron. Și nu furat așa, de pe torrenți… la IMAX frate. Mulțumesc familiei care mă ajută, deși eu nu prea avusei chef.

Citii recenzii sub recenzii, așa că sper să nu fiu influențat. Oricât aș spera, și a mea tot negativă e.

Să vă spun pe ce dădu soru-mea 35 de lei la care îi adaug și pe ai mei 16 investiți în cola și floricele! Întâi de toate trebuie să separăm povestea filmului de efectele speciale fiindcă cele două sunt ființe total diferite care, printr-o ironie a lui James, ajunseră să conviețuiască.

Filmul

Este grețos de prost. O serie interminabilă de clișee. Știi toată desfășurarea acțiunii și nu poți decât să te întrebi cât mai e până Mama Natură a albăstroilor îi ajută. Dacă ați văzut „Ultimul Samurai”, imaginați-vă katanezii albaștri și mai înalți, iar pe Tom Cruise condus de un Joe Pesci olog.   

Animalele din jungla pe care vor să o zătăre oamenii sunt corespondentele animalelor din junglele noastre, mai un picior în plus, mai un buștean în cap… munții zboară și frunzele luminează. Însă cea mai ridicolă idee este cea care i-a venit unui IT-ist care fumase ierburi legale până acum câteva zile. Albăstroii ăștia se conectează la creierele cailor (mai urâți decât ai noștri) prin USB. O mufă o au în cap de la fătare, cablul este ascuns în coadă (aia din păr, că aveau și una în cur), iar mufa care intră în a bidiviului multipiciorial dezvoltat este la capătul părului împletit. Ce ziceți de asta?

Blue dabădidabădai reușesc să își apere planeta de oamenii cei hulpavi după minereul care se numește unobtanium. În traducere liberă, DENEOBȚINUTIUM. 😐

Evident, albăstroiul condus de olog este cel mai breaz și viteaz, este cel mai amant tare (o pârlește pe fata șefului de trib), e cel mai îmbânzitor tare de cai înaripați Pegas și este și cel mai iubit de Mama Natură a vinețiilor. Uitai să vă spun că ăștia, albăstroii sunt niște indieni mai înalți care nu prea pot să zâmbească sau să își miște ochii. Final: oamenii pleacă împreună cu tancurile, elicopterele și rachetele lor, izgoniți fiind de albăstroii cu arcuri și câte un cuțit mic atârnat la gât. Mori, dă-te dracu’!

Efectele

Uneori foarte mișto. Cel mai mișto când sunt imagini reale, cu oameni adevărați, nu ștrumfi înalți făcuți pe Apple. Chiar ai impresia că ești în cameră cu ei. Ochelarii pe care ți-i dau cinematografiștii să vezi 3D îți rănesc nasul, la unele persoane (majoritatea muieri) le vine greață din cauza imaginilor, ele renunțând la ochelari pentru a-i pune ștrengărește pe cap. Subtitrarea este de departe cea mai stresantă. Lumea aia 3D, cu flori luminoase și frunze colorate mișto, se învârte în jurul subtitrării veveriței_bc. Mișto și cum îți venea să dai cu mâna buruiana din stânga ochilor.

Cel mai trist fu că dură trei ore și că Michelle Rodriguez muri ca în toate filmele în care joacă, mai puțin în „Battle in Seattle”.

Şi-nco rubricuţă


Pentru că îmi place să mă uit la filme aproape la fel de mult cât îmi place să dorm, voi începe de acum să vă laud câte un film pe săptămână. N-am pretenţii de mare critic, însă din cele 6-7 filme văzute într-o săptămână, s-o găsi unul mai breaz despre care să scriu trei rânduri. Săptămâna trecută am văzut una bucată lungă serie de labe, dar şi un documentar foarte tare. Nu ştiu cât de adevărate sunt toate fazele din el, însă îţi cam schimbă concepţia despre apă. Dacă eşti o domnişoară preocupată de stratul de ozon şi maşinuţele cu energie electrică vei ajunge să îi spui mulţumesc paharului cu apă pe care îl bei. Tan-tam! Se găseşte şi pe youtube.