Iată, revin colindători!

De când mă ştiu, ai mei au întâmpinat colindătorii cu tradiţionala urare „Dă, fomeie, televizoru’ mai încet să nu-şi dea seama că suntem acasă!”. Şi cam toţi vecinii din bloc aveau aceeaşi atitudine. Aşa că urătorii ne lăsau înjuraţi, necântaţi şi nebucuraţi. În bloc stau oameni de aceeaşi vârstă care au lucrat la fabrica de avioane. Toţi au câte doi copii.

Explicaţia e simplă: Ceauşescu a făcut cartierul pentru muncitorii de la Avioane şi i-a pus în blocurile cu apartamente de două camere pe cei cu doi copii. De asta se şi grăbeau cuplurile să scoată două bucăţi. Ca să aibă sufragerie.  Boon.  Copiii, fiind cam  de aceeaşi vârstă, şi-au cam luat zborul. Unii s-au căsătorit, alţii au plecat la Bucureşti şi cei mai mulţi în Germania, Italia sau Anglia. Aşadar, foştii frezori şi strungari la Avioane au rămas fără servicii şi fără copii. De plictiseală, unii s-au mutat la ţară, iar cei mai mulţi şi-au cumpărat câte un căţel. Neapărat, unul mic ca să le aducă aminte de anii ’80, când avea copii cu caca la cur şi interdicţie la prezervative.

Grădiniţa din faţa blocului e plină de rahaţi şi la orice oră este câte un vecin care târăşte un salam mergător după el. Ca să mă întorc de unde am plecat, nu mai pot scăpa de colindători. Câinii, după cum se ştie, urăsc petardele, ţiganii şi oamenii beţi. Urlă până răguşesc în prezenţa acestor trei elemente. Acum, nu ştiu dacă toţi colindătorii sunt ţigani şi restul sunt beţi, da’ ai mei sunt obligaţi acum să le deschidă tuturor în lătratul lui Ariel, o bichoancă zăpăcită. Şi cam aşa la fiecare etaj. Şi uite aşa au reînflorit obiceiurile în Lăpuş.