La porţile lu’ societatea


Anunțuri

Pentru că salata de roşii provoacă dependeţă


 

Revin cu un material de senzaţie despre scandalul care s-a pişat deja cu jet peste devenitul plictisitorul cutremurul din Haiti. Aflu de prin mai toate ziarele retrogradate în site-uri că, de fapt, mama lu’ Mutu i-a adus lui, lu’ Mutu, pastilele de slăbit la el acolo la Italia.

Cică faza ar fi fost aşa.

Muta a bătrână se topea de dorul lu’ fiu-său înainte de Crăciun. L-a sunat ca în fiecare săptămână şi l-a întrebat dacă poate să vină pe la el de sărbători să-i aducă o sarma, un caltaboş, o şunculiţă, o ţuiculiţă. Ăsta a zis că se săturase de paste şi pizze din ălea scârboase cu ketchup şi a chemat-o pe femeie la Florenţa.

Peste nu ştiu exact câte zile aterizează Muta pe aeroport. Fiu-său cu noră-sa o aşteptau cu machinetta acolo. Pun paporniţele din rafie în portbagaj:

 Muta: Adriene, mamă, ai dracului grijă cu aia verde cu toarte că spargi ouăle!

Mutu: Lasă mamă că găsesc ouă şi pe aici!

Muta: Da mamă, da’ ăştia sunt din ălea de ţară, cu gălbenuşul mai roşiatec aşa. E păcat de ele, fi-v-ar fermele ale dracu’ că am văzut io la televizor, la Descperiul ăla cum ouă săracele că ţi-e milă de ele de-ţi vine să plângi, nu altceva!

Mutu: Bine, gata-gata!

Cunsuelo: Ai, mamasita, tu habla tropo. Ti prego, un po candido! Me duele la cabesa! Ai, ai, ai!

Muta: Ce zice asta? Fi-ţi-ar rapandula a dracu’! Nu puteai să rămâi cu blonda aia dinainte? Să laşi tu copilu’ pe drumuri că râd vecinii de mine…

Mutu: Nimic mamă. Zice să vorbeşti mai încet.

Muta: Acum îmi daţi şi ordine… Nu mai zic nimic, gata, tac, tac fi-mi-ar gura a dracu’ că m-am apucat io să te sun să vin încoa.

 Şi-a tăcut.

 Acasă menajera desfăcea paporniţele. Muta cu gura pe ea.

Muta: Uşor maică, uşor că să desfac sarmalele că nu le-am făcut prea strânse că am zis să lase zamă că sunt mai bune!   

Menajera: Si seniora. Si, como no!

Muta: Ce-o zâce asta maică? Seniora parcă era cucoană în „Înger sălbatic”.

 După ce termină oamenii de despachetat, doamna Mutu se duce la ea în camera de oaspeţi, se dezbracă, îşi ia capodul şi bazmaua de stat prin casă şi se apucă de taină.

Mutu: Mamă, te servesc cu ceva? Un whisky, un vin, sangria, Cuba Libre?

Muta: Aş bea mânca-ţi-aş curu’ tău, da’ nu din ăştia, dă-mi nişte ţuiculiţă de prune din sticla aia de nailon, aşa… de reveneală.

 Îi pune băiatul în pahar. Femeia ia o gură şi zice după un strigăt subţire, acut şi scurt de zici că o lasă inimă:

Muta: Îu, era să uit pastilele, se ducea dracului toată cura mea…

Mutu: Da’ ce ai mamă? Eşti bolnavă?

Muta: Sunt bolnavă maică. Mă dor toate ielea, da’ am fost la doctor şi mi-a zis că sunt sănătoasă. Ce ştie el? Ăştia sunt nişte pastile de slăbit. Am văzut io reclamă la televizor că cică sunt bune că a slăbit blonda aia, mânca-i-aş curu’ ei, într-o lună cât Teo în nouă.

 Pauză…

 După câteva zile Muta pleacă înapoi pe mirificele plaiuri argeşene, da’ uită pastilele, ălea de slăbit. Îl sună pe al ei când ajunge acasă, îi spune că le-a uitat şi să le trimită prin poştă. Adi că nu, că nu, mai bine i-ar trimite bani decât să se ducă la poştă că era departe şi nu prea erau locuri de parcare.

 Trece o zi, trec două, trec nouă. Mutu era gras şi frumos de ziceai mamă-mamă de la mâncărurile româneşti. A început antrenamentele. El gras ca un godac.

I se mai punea splina. Transpira de-l luau dracii, abia alerga… Leşinat de tot, ce mai…

Se apucă el de regim, da’ nu se sătura la masă nici cu dat dracu’. Şi într-o seară, când o durea capul pe Consuelo, dădu pe Pro TV Internaţional, să vadă ce mai e cu frigu’, cu criza, cu Guvernu’…

 Şi-ntre ştiri, reclamă la pastilele lu’ mă-sa. Îi vine ideea care i-ar veni oricui. „Ia mă să încerc şi cu ăştia!” Se uită pe etichetă, totul natural, neexpirate. Da’ se gândeşte că poate au vreo substanţă interzisă păcatelor în ele. Sună doctorul, ăsta nu răspunde că era târziu. Se uită la pastilă, se uită la televizor şi dă să o arunce la coş. Coşul fiind închis, bulina sare în punga cu ceapă de Piteşti adusă de mă-sa. Fiind cald în casă, pastila începe să se pleoştească. Ei, azi aşa, mâine aşa până se topeşte de tot peste ceapă.

 Peste două-trei zile, vine acasă obosit ca vai de lume de la antrenament şi găseşte masa pusă şi pe Consuelo cu un şorţ de bucătărie.

– Tu hai gătito la luce de miei ochi?

– Certo amore mio. Ti ha fatto una salata de rosii cum ti face la mamasita a Pitesti…

M-a trimis mama şi tata să ghicesc unde e piatra…


Privesc toropit de somn pe geamul meu murdar în căutarea soluţiei salvatoare. Din păcate, răsar doar nişte chiloţi reci puşi la uscat, nişte ţurţuri pe care marţi mi-am promis să-i dobor cu coada măturii să nu se înfigă prin cădere în capul vreunui alegător. Newtone, pagubă ai fost! A, şi un sac atârnat în pom de un vecin zugrav şi împrăştiat.

Am de ales între un căcat sigur şi mic, un căcăţel nesigur şi nu ştiu cât de mare şi-un mărgăritar aproape sigur, dar de dimensiuni enigmatice. Căca-m-aş în coliva lu’ Geoană! Mă simt ca în episodul din South Park cu oamenii din viitor care călătoresc în timp pentru a se angaja în vremurile noastre cam pe sumele pe care le acceptă moldovenii să spele străchini în Italia. Eu fiind în rolul de chelios îmbrăcat în poliester.