I, the paguba

Nu sunt superstiţios, nu îmi las cotul nefrecat atunci când îl lovesc, nici nu mă întorc din drum când îmi trece calea mâţa neagră. Nu cred în vrăjitoare, în destin, incendii violete sau argint viu, însă recunosc că sunt un ghionionist notoriu şi nu numai… Am uitat să vă spun într-un post mai vechi despre ghinionul meu că sunt şi un cobitor de nădejde, o pagubă. Weekend-ul trecut m-a convins. Filmare, Victoriei, parcare, nu trebuia să se schimbe peisajul vreo 10 minute. Eu, paguba, zic: „Cum ar fi să parcheze un tir aici?” convins că tirurile n-au ce căuta în centru şi mai ales în parcare. Însă nu analizasem bine problema. În cinci minute îşi face apariţia o frumuseţe de autocar roşu ca focul plin cu turişti.

A doua zi, sâmbătă, după filmări. Îmi trece prin cap un gând pe care încerc să mi-l smulg, însă o jumătate de porumbel îmi iese din gură: “Era să zic ceva, dar nu mai zic fiindcă sunt pagubă şi se prinde”. Evident că cei cu care eram n-au acceptat jumătatea de măsură şi na, am zis-o: „Cum ar fi să ningă mâine să se schimbă totul?”. Şi, de luni…

Aaaa, când zic de bine nu merge.