Repetiţia e mă-ta, învăţătoareo!

M-am înscris la un liceu de informatică doar pentru că aşa eram sigur că îmi iau ai mei calculator. Nu ştiu câţi înţeleg ce însemna un calculator pe vremea aia. Era ca un post de deputat acum. Visam în fiecare noapte că nu mă mai duc la sala de net să vorbesc cu alinutza_sexyutza. Visam să pot intru şi eu pe un site porno, ca omu’. Mă săturasem de Emanuelle şi lăbărelile cu flocoase de la televizor. Aş fi vrut şi eu o Jenna Jameson, deşi nici nu auzisem de ea şi nici nu ştiu dacă exista pe vremea aia. Am fost sută la sută sigur că dau la Odobleja când am văzut la televizor un trailer la Carmageddon. N-a contat că abia treceam la matematică şi că fizica o făceam cu nevasta lui Sorin Cârţu, care ne lasă să plecăm de la ore dacă îi spuneam că mergem la antrenamentul Ştiinţei. Eu eram singurul care chiar mă duceam.

După ce am terminat liceul şi nu am trecut niciodată la info cu o medie mai mare de 7, a trebuit să mă înscriu la facultate. Ca un adevărat absolvent de liceu real, m-am înscris la electromecanică. Şi nu pentru că aş fi simţit chemarea roboţilor industriali, ci pentru că se dădea examenul mai devreme şi puteam să plec la mare după două săptămâni de la bac.

La mare m-am distrat, da’ nu suficient încât să compenseze analiza matematică şi toate limbajele de programare la care mă uitam ca Moga la portativ. Am reuşit să strâng suficiente credite să trec primii trei ani, dar nevoia de bani m-a obligat să mă angajez şi să dau dracu’ cursurile. Măcar m-am angajat în domeniu: strângător de scrumiere şi băgător de parole la o sală de internet frecventată de băieţii aia pe care-i vedeţi mereu la ştiri.

Toţi prietenii mei sunt angajaţi în cu totul alte domenii decât ălea studiate. Am un absolvent de drept care e director de casă de pariuri, absolvent de ştiinţe politice care e barman de succes, un masterand de geografie care e răspunzător la telefoane la un call center şi a.m.d.

Nu e nicio noutate ce vă scrisei până acum. Ba e chiar un clişeu şi pentru mine, dar vreau să mă dau exemplu negativ pentru că vreau să revoluţionez sistemul de învăţământ românesc. O să-i dau un link lu’ doamna Cati.

Eu zic aşa. La fiecare 2, 3, 4 ani de şcoală să se dea un fel de examen! Nu din ăla de căcat la care se copiază şi nici din ăla şi mai de căcat la care se învaţă. Să se facă mai multe seturi de subiecte, pe fiecare domeniu. Să-i pună pe copii să deseneze, să scrie un text, să rezolve o problemă la mate, să monteze un dulap de la Ikea, să tundă o viţă de vie, să instaleze un Android şi tot aşa. Şcoala ar trebui să descopere la ce sunt buni copii, nu să le bage pe gât zacusca de materii. Sigur, un pic de matematică nu-i strică nimănui, dar integralele nu-i vor servi niciodată unei coafeze.

A, şi cel mai important, părinţii să nu aibă niciun cuvânt de spus în alegerea domeniului studiat de copil. Normal că fiecare părinte vrea să-şi vadă copilul doctor sau inginer. Părinţii, în general, sunt şi în urma vremurilor. Cum ar fi să îi explic eu lu’ taică-meu ce înseamnă să fii un PR sau un producător?

Examenele de care zic trebuie repetate la câţiva ani, cu grade diferite de dificultate. Poate un hipster din ăsta mic şi-a pierdut interesul în informatică şi vrea să crească vinete sau iarbă? Trebuie susţinut. Doar aşa putem avea specialişti, nu oameni care se pricep la toate şi nu sunt buni la nimic.  Sunt o grămadă de domenii în care nu avem oameni. Gândiţi-vă cum ar fi să înveţi olandeza în clasa a VII-a? Câţi translatori de olandeză ştiţi? Credeţi că nu există cerere? Există sigur că am căutat eu pe vremea când visam să învăţ limba şi să mă mut la Amsterdam din motive evidente.  Bani buni se fac din orice domeniu. Important e să fii şi tu la fel de bun ca ei.

Acum, cine are mailul Ecaterinei Andronescu?

 

Staţi jos! 10

Extras cu grijă din suplimentul de săptămâna asta al revistei Kamikaze

Singurul meu premiu a fost un pachet de Viceroy roşu pe care nu l-am putut ridica fiindcă n-aveam buletinul la mine. N-am fost în stare nici să produc un accident de maşină. Nu, pe mine m-a lovit o bicicletă condusă haotic de un vânzător de seminţe când veneam de la şcoală. Singura pagubă: o paporniţă de bulgăreşti băieţii înşirată pe Calea Bucureşti. Şi, dacă mă gândesc bine, n-am ales niciodată corect între marca şi banu’. În condiţiile astea trebuie să-mi aleg numărul norocos. E ca şi cum ai pune un somalez să decidă: Crispy Strips sau Happy Meal? Da’ na, dacă-i musai.

Să zicem că 10 ar avea aşa o aurică (diminutivul de la aură) de noroc la mine. Primul motiv pentru care am ales numărul ăsta este că, în aproape toţi anii de liceu, am fost al zecelea la catalog. Nu ştiu de ce erau atât de puţini Popeşti, Ioneşti şi Constantineşti înaintea mea, da’ n-aveam nimic împotrivă. Catalogul se deschidea, când venea vorba de ascultat, mai mereu la mijloc, adică fix cu două pagini înaintea mea. Era şi-un sandilău de mate care venea cu şliţul desfăcut şi gălbenuş de ou la colţurile gurii. Ăsta ne punea să alegem câteva numere, iar năpăstuiţii cărora le corespundeau la catalog erau ascultaţi. Transpiram la ăsta mai rău decât Cotabiţă îmbrăcat în latex la saună. Doar un frustrat căruia îi furasem partenera de mameleală a zis 10. În rest, tuturor li se părea un număr prea banal şi m-au ocolit. Aşa am câştigat lupta cu spurcăciunea lor, limitele.

La 10 ani am pupat pentru prima oară. Mai mult cu forţa, da’ se pune. A crezut că-i dau o ventuză pe obraz de ziua ei şi, ştrengăreşte, m-am făcut că mă aplec tot spre dreapta şi i-am aplicat o directă pe buze de s-a înverzit la faţă. Vă imaginaţi câte „Gabi are gagic, na, na, na, na, na” şi-a luat… Da’ n-avea. Oricum mă privea prin ochelari din ăia cu şiret la ceafă şi mă-sa nu-i călca niciodată uniforma. Iar eu, băiat îngrijit, nu acceptam asemenea mojicie.

Tot şcoală. În clasa a treia, fix pe 10 iunie. Ştiu data fiindcă număram zilele până la vacanţă cum le număra Cozma cu furculiţa pe zidul celulei până la eliberare. Ştiu că mai aveam cinci şi abia aşteptam să mă joc tubermane până târziu şi să văd Inspector Gadget pe Italia Uno. Aşa… cum vă spuneam, maică-mea mai avea puţin şi îmi apreta şi chiloţii tetra. Ei, şi eram eu în frumoasa asta dimineaţă de luni la dichisit după ce stătusem târziu la Dallas. Maică-mea, vânzătoare cu pretenţii la magazinul Viitorul, îmi aranja pantalonii, îmi ştergea cu salivă părintească praful de pe pantofi, îmi scotea urdorile rebele cu unghia şi îmi făcea frizura cu cărare pe o parte. Când eram suficient de fercheş să mă prezint în faţa colectivului clasei a II-a G, mâinile firave dar grele ale doamnei Radu s-au oprit pe fruntea mea şi s-a auzit un poc timid dar cunoscut de când mă jucasem de-a berbecii cu doi ţigănuşi la ţară şi auzisem pentru prima oară de mătreaţă mişcătoare. Verdictul a venit previzibil: „Băiete, tu ai păduchi! Nu te mai duci la şcoală”. Mi-a tras un pieptene des de câteva sute de ori prin păr, da’ n-am scăpat neras în cap. Însă obiectivul fusese atins. A doua zi dimineaţa, eu şi Scripnic Radu, cel mai bun prieten, şutam în uşile garajelor din spatele blocurilor. Ambii tunşi ca Ronaldo.